Cuvîntul "sincronicitate" este forjat de Jung pentru a reda un concept care ii aparţine. Este vorba de înlănţuirea a-cauzală a două sau mai multe fenomene psiho-fizice .
Acest concept i-a fost inspirat de cazul unei paciente care se afla într-o situaţie de blocaj în tratament. Raţionalismul ei exagerat (inflaţia cu animus) o împiedica să asimileze materialele inconştietului. Într-o noapte, pacienta a visat un cărăbuş de aur - cetonia aurata. A doua, zi, la şedinţa de psihoterapie, o insecta reală de data asta, s-a izbit de fereastra cabinetului lui Jung. Jung a prins-o şi a descoperit cu surprindere că era un cărăbuş de aur, prezenţă rarisimă în acel climat.
Ideea este, deci, de coincidenţă: în acest caz, între cărăbuşul visat de pacientă şi apariţia lui în realitate, în cabinetul de psihoterapie.
Intamplator,sincronistic, am gasit pe Google o persoana interesata de teme similare:sincronicitate,sens, devenire... .Imi permit sa citez cele scrise de persoana "invizibila",dar atat de vizibila si inspiratoare prin ceee ce comunica! Felicitari!
"Cat o sa-i lasi sa te calce pe cap?!?
Ca sa vezi cum lucreaza sincronicitatea asta... Alaltaieri citeam un articol aici despre cum profita angajatorii de criza ca sa cocoseze angajatii, si a doua zi ma trezesc in situatia descrisa acolo.
Pe scurt: ''banii nu mai vin cum veneau odata, suntem nevoiti sa dam un om afara, iar tu trebuie sa faci si munca aluia. Bani in plus pentru asta? Foarte amuzant... Zi mersi ca nu te dam si pe tine afara...''
Le-am propus sa ma mut cu totul in firma, ca sa nu mai pierd timpul pe drum spre serviciu - ca doar asa pot reusi sa fac munca pe care mi-o cer ei in decursul unei zi lucratoare. N-au fost de acord - probabil din cauza ca ar fi fost nevoiti sa investeasca bani intr-o saltea si un dus...
In fine, lasand gluma la o parte, intrebarea care imi tot da tarcoale de ieri e: ''cat o sa-i mai las sa ma calce pe cap?'' Cat???
Intrebarea asta poate fi reformulata mai inteligent asa: ''cate compromisuri o sa mai fac?''
E clar: nu are rost sa te lupti cu sistemul. Sistemul e astfel construit incat nu poate fi infrant decat prin propriile sale arme. Iar daca incerci sa i te opui, te striveste ca pe o musca. Sistemul - adica angrenajul asta in care suntem cu totii prinsi, societatea si rotitele ei, cu oamenii si cu obiceiurile etc. - e o masinarie care se intretine singura. Ca individ, nu ai nicio sansa de a infrange sistemul - dar poti sa-l pacalesti, poti sa-l fentezi. Aici, avem cu totii libertatea maxima. Nu ni se cere sa fim cu sufletul in sistem, ni se cere doar sa fim cu trupul - adica cu aparenta, cu comportamentul, cu partea sociala din noi, ca sa zic asa - in sistem. Sufletul ramane liber si in afara oricarui control.
A se vedea 1984, cartea lui George Orwell.
Daca ma gandesc bine, in momentul in care iti ''investesti'' sufletul in sistem, esti pierdut. Tu, ca individ, devii mort in momentul ala, sistemul te asimileaza pana la a te face de nediferentiat, amorf. O simpla rotita in angrenaj.
Revenind la intrebarea ''cate compromisuri...'', imi dau seama ca toate lucrurile astea care mi se intampla in ultima vreme au sens: in primul rand, sunt un semnal de alarma. Ceva nu e in regula - nu mi-am asumat responsabilitatea pentru gandurile si faptele mele, m-am complacut in a-i invinui pe altii pentru necazurile din viata mea, m-am victimizat.
Si de-aici, avalansa de intamplari, inclusiv ce am povestit mai sus.
Pe de alta parte, daca se intampla ceva 'negativ' (negativ nu pentru ca asta ar fi o trasatura intrinseca a lucrului respectiv, ci pentru ca asta e valoarea pe care i-o atribui eu), e pentru a ma face mai constienta ca trebuie sa ma tin de planurile mele.
Onest vorbind, idealul meu in viata nu e sa lucrez cu un patron lipsit de constiinta, la un sef oarecare. Nici sa fac o munca oarecare, ce nu aduce nimanui vreo fericire. Nici sa traiesc de pe o zi pe alta cu un salariu nici prea prea, nici foarte foarte. Nici sa ma trezesc dimineata, dorindu-mi sa cada un meteorit pe cladirea in care lucrez, ca sa nu mai fie nevoie sa ma duc la munca...
Asadar - cate compromisuri o sa mai fac pana sa ma ridic in picioare si sa merg hotarat pe drumul meu?
Neplacerile astea nu sunt decat semne ca merg pe un drum gresit, si ar trebui sa multumesc pentru ele, pentru ca imi grabesc trezirea si responsabilizarea.
Publicat de sincronicitate la 14:46 /http://sincronicitate.blogspot.com
Povestea urmatoare ne arata, inca o data, cum functioneaza sincronicitatea:
"În 1947, mă întorceam acasă în Brooklyn, cu metroul din New York. Era târziu, iar eu veneam de la un curs de seară la colegiul Hunter, în Manhattan. Când am intrat într-un tren al liniei BMT, pe strada 34 am observat, cu o uşoară strângere de inimă, că acel compartiment era aproape gol, doar câteva persoane aşezate pe ici, pe colo. Nu m-am neliniştit totuşi din cale-afară – eram în anii 40 şi incidentele în metrou erau rare. Cu toate acestea, mă simţeam puţin ciudat pentru că eram înconjurată doar de câţiva oameni.
Peste o staţie, la strada 23, a intrat un bărbat în compartiment, iar eu eram încântată de această nouă prezenţă. Uşurarea mea s-a transformat din nefericire în teamă, când noul venit s-a aşezat pe scaunul alăturat mie. „De ce oare a făcut asta, mă întrebam eu angoasată. Compartimentul este practic gol, iar el decide să se aşeze exact lângă mine, ce ciudat!”
I-am privit faţa speriată, dar m-am liniştit imediat când am văzut un domn rezervat, cu o expresie plăcută şi cu maniere frumoase. Departe de a părea ameninţător, era aproape supus şi timid.
„A! Asta era! Compartimentul gol îi inspiră şi lui teamă. A venit să se ascundă lângă mine pentru a putea fi liniştit!”
Mai aveam puţin şi izbucneam în râs. De fapt, nu semăna cu americanul-tip cu temperament îndrăzneţ şi agresiv pe care eram obişnuită să-l întâlnesc în metrou.
„Poate că este un străin”, mi-am zis eu gânditoare.
Bănuielile mele se confirmaseră peste câteva secunde, când omul a scos un ziar într-o limbă străină şi l-a desfăcut pe genunchi.
„Da, asta este!” m-am gândit eu liniştită. „Nu trebuie să mai îmi fac griji, este inofensiv”. M-am aşezat mai bine pe scaun şi m-am cufundat din nou în lectură.
La staţia următoare, la strada 14, a intrat o femeie în vârstă. Ea şi-a întors capul spre stânga şi spre dreapta, scrutând cu privirea compartimentul aproape gol. Apoi s-a îndreptat spre locul unde ne aflam eu şi acest bărbat.
„Se va aşeza şi ea alături”, m-am gândit eu. Dar spre marea mea surpriză, în loc să aleagă un loc alăturat s-a aşezat pe aceeaşi banchetă cu străinul gentil.
Ce ciudat mi-am zis eu. Compartimentul este practic gol şi a trebuit ca ea să se aşeze alături de un om pe care nu-l cunoaşte şi foarte aproape de el în plus.”
Am început s-o observ pe femeie cu interes. Ea privea pe deasupra umărului vecinului său pentru a vedea ce citea. Apoi a început să-i vorbească într-o limbă pe care eu n-o vorbeam curent, dar pe care o puteam înţelege fără dificultate. Îi vorbea în yiddish.
Nu cunoşteam această limbă, dar stăpâneam foarte bine germana, cu care se aseamănă. Am putut deci să le urmăresc conversaţia cu destulă uşurinţă.
- De unde sunteţi?, a întrebat ea.
Omul a numit o ţară a Europei de Est.
- Ce oraş?, a întrebat ea din nou.
El a răspuns încă o dată într-un mod diplomatic, dar începea să fie tulburat în mod vizibil de aceste întrebări.
- Ce făceaţi… înainte de război?
El şi-a spus profesia.
- Priveşte-mă! Priveşte-mă, a insistat ea. Nu mă mai recunoşti?
Erau soţ şi soţie.
Fuseseră despărţiţi în 1938, la începutul celui de-al doilea război mondial. La sfârşitul războiului, fiecare dintre ei a crezut că celălalt murise.
Veniseră amândoi la New York, fiecare prin propriile lui mijloace, pentru a începe o nouă viaţă.
Şi se regăsiseră, peste 39 de ani, într-un vagon de metrou pe linia BMT.
În timp ce această reunificare (care a făcut senzaţie în New York şi a fost relatată în toate ziarele locale) avea loc în faţa ochilor mei neîncrezători şi plini de lacrimi, am înţeles care era forţa care o împinsese pe femeie să vină să se aşeze aşa de aproape de acel bărbat.
Dar eu, ce căutam în tot acest joc? Este întrebarea pe care mi-o puneam în timp ce trenul ajungea în staţia mea, iar eu a trebuit să ies, cu regret, din vagon.
De ce aleseseră amândoi să se aşeze lângă mine? Ce rol trebuia să joc eu în această poveste şi care era raţiunea mea de a fi?
Poate că fusesem aşezată acolo pentru a servi ca martor. Poate aveam nevoie să învăţ ceva esenţial şi să fiu impregnată de sentimentul de mister, de exaltare şi de uimire inspirat de o asemenea scenă. Şi, poate că trebuia să fiu conştientă, fiind martora unei aşa de incredibile sincronicităţi, că prin DUMNEZEU… totul este posibil."
Nancy McKinney(poveste gasita pe Google)
Mai jos, am postat adresa URL a 4 filmulete inspiratoare, care pot ajuta, prin aducerea aminte a faptului ca putem alege sa constientizam cat este de important sa fim atenti la mesajele existente in preajma noastra, care ne pot inspira, ajuta, sustine in momentele grele .
Secolul 21, a adus la pachet, impreuna cu toata tehnologizarea si emanciparea generala si o instrainare personala., Pentru ca suntem prea obositi sau distrati sau nefocusati pe ceea ce conteaza cu adevarat pentru noi( pentru tine ce conteaza cel mai mult in acest moment? dar in general?) , se intampla des sa uitam cine suntem cu adevarat. Jucam roluri sociale, si ajungem sa ne confundam cu masca pe care o purtam(profesorul ramane profesor si acasa , nemaifiind apt sa se dezidentifice de masca si de actul de a profesa).
In momentele in care simtim ca nu suntem in ordine,ca suntem tulburati sau ca nu mai functionam bine sa fim mai atenti la momentele de sincronicitate care ne vin in permanenta in ajutor. Cand trecem pe langa ele, persista sentimentul de alienare, neputinta disperare ,neapartenenta.
Un exercitiu extrem de simplu, aflat la indemana fiecaruia dintre noi este concentrarea pe actul respiratiei. Sa devenim constienti ca respiram, ca suntem vii, ca nu suntem numai minte ci ca avem si un corp, care are o inteligenta personala, si mai avem un suflet pe care il chinuim de atatea ori,incat ne doare... Noi nu suntem constienti ca respiram si totusi respiram ...si traim.
Este foarte benefic sa respiram si sa fim atenti la respiratia noastra. Ne ajuta sa ne unificam cele trei elemente: minte-corp-spirit. Meditati la frumusetea cerului, a pasarelelor, copacilor, animalelor si tot ceea ce va face sufletul sa vibreze! Intrebati-va intrebari intrebatoare! Indrazniti sa visati si sa sperati, si sa nu va fie teama sa va asumati riscuri! Cateodata, vorba lui Steve Jobs, o caramida cazuta, nu ne omoara! Ne facem sa mergem mai departe!
http://www.youtube.com/watch?v=UF8uR6Z6KLc
http://youtu.be/TwWjSNZbr
http://youtu.be/MSrF0pSqHEc
De asemenea, povestea tinerei artiste Corina, pe care am gasit-o ,intamplator, pe Google demonstreaza importanta faptului de a fi conectatat la Sine: esti energizat, inspirat si DEVII TU. Felicitari Corina!
Poti admira si tu creatiile Cornei accesand imginile de mai jos.
https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjzmXg-Glgp7r2JG19mw7n4tar91m2dvLlK7fVJYA4u5jzuvQyjhCg7wa1OK6IcfZhOYi0TtZOhNfEsVJgD2w3Px8YGxRDa75yZLTdUWU2NRmXiTF8j1l3gYlwS1BrYUjmrs2Jin3R8lSZq/s1600/StarDust.jpg
http://desene-picturi.blogspot.com
Daca esti in cautare de raspunsuri la intrebari pe care ti le pui de ceva timp despre sens, devenire, universalitate,este posibil sa fii inspirat daca ...esti atent!
Urmareste filmuletul de mai jos! Te va ajuta sa te focalizezi pe ceea ce este important pentru tine, ca sa poti deveni tu....
http://youtu.be/MSrF0pSqHEc
